Day Ten: One confession.
Yeey! Am ajuns in ziua a 10a. so happy. Dar ultima chestie asta se anunta a fi ceva greu.. de definit.
Hm, let's see.
I'm a lot of things nobody [or very few people] know/s about. Sunt o fire extrem de schimbatoare si aiurita. Pendulez continuu intre rau abisal si bine. Ultimii doi ani au fost cei mai grei din viata mea. Am descoperit ca imi place extrem de mult un tip[despre care eram 85% sigura ca simte ceva pentru mine - la inceput] care in veci nu s-ar uita la mine. Asta a fost foarte greu de acceptat, mai ales pentru ca pana atunci, nu a existat vreo chestie pe care s-o vreau si sa nu vina singura la mine. Si m-am luptat cu chestia asta, singura, asa cum am facut mereu, pentru ca cea mai grea batalie pe care o poti duce e cea cu tine insuti. Si am fost singura pentru ca am ales sa fiu singura, pentru ca nimeni nu putea sa ma ajute. Pentru ca nimeni nu reusea sa ajunga la mine asa cum as fi vrut, pentru ca stiam ca nimeni nu ar fi inteles asa cum as fi vrut eu sa inteleaga. Si, in fond, ce drept aveam eu la intelegere normala, cu o problema atat de anormala? Eu n-am mai intalnit o persoana care sa fi trecut prin ceea ce am trecut eu atunci, sau macar prin ceva asemanator. Doar in carti si toti erau barbati. Imi era foarte clar si ca era destul de greu si sa explic totul, sau macar o parte, si acum imi e. Dar atunci era mult mai greu. Si am facut ceea ce fac[eam] de obicei - m-am inchis in mine. A fost o problema care ma manca pe dinauntru, era ca un cancer si trebuia sa gasesc o solutie, macar temporar. Si am inceput sa-mi canalizez toate energiile catre gasirea acestei solutii. Cumva, mereu am avut impresia ca familia mea si a lui erau meant to be together somehow, ca si cum le unea un fel de legatura invizibila care ar fi devenit vizibila odata cu existenta impreuna a doua persoane din ele. Inca mai cred asta, am un sentiment ca asa e. Si chiar credeam ca eu si el eram aia care puteau sa faca asta. Dar acum nu mai sunt asa de sigura. Revenind... mi-am canalizat energiile, si am uitat de tot ce era in jur, de absolut tot. Oameni apropiati, scoala, cum sa port o conversatie. Intrasem pe pilot automat, si nici nu-mi dadeam seama. Cel mai grav a fost ca am stricat atunci niste relatii cu oamenii la care tineam cel mai mult, si de la care aveam oarece pretentii, fata de care imi permiteam sa arat asa cum eram de fapt - daramata, si plansa, si nedormita, si nu stiu daca o sa mai fie vreodata ce au fost. Singurul lucru care m-a tinut in picioare atunci, ca si persoana, a fost credinta ca Dumnezeu le aranjeaza pe toate si o sa-mi aranjeze si mie viata[care il includea si pe tipu'asta]. Si m-am rugat, si m-am rugat si atat. Oamenii din jur au vazut ca asa eram si ca nu era prea probabil sa pot sa ies din starea asta asa ca s-au obisnuit cu ea, si cu mine asa cum erau. Ce a fost cel mai grav a fost ca si eu ma obisnuisem cu mine asa. Si asa au trecut 2 ani, pe care eu i-am irosit [si spun asta cu mana pe inima, stiu ce puteam sa fac si ce am facut de fapt - am facut nimic!] fara sa-mi dau seama, asteptand sa se intample ceva si straduindu-ma sa fiu potolita, sa fiu cuminte pana cand se va intampla minunea care sa ma faca fericita. Si mi-am dat seama ca 1. fericirea mea nu era unde o cautam. 2. fericirea mea nu era persoana la care o cautam. El avea fericirea lui cu alta persoana, extraordinara de altfel, dar care, in definitiv, nu eram eu. Asa ca a trebuit sa ma obisnuiesc cu asta. A fost greu, a fost contradictoriu si desi incercam sa spun si sa cred ca eram ok, nu am fost. De data asta nu am mai fost singura, printr-o coincidenta incredibila a aflat o prietena buna, si asta i-a clarificat cateva chestii despre mine, despre eu aia care avea aerul asta trist, si apasator, si de ce sunt asa. Nu m-a ajutat ea, drept vorbind, prea mult concret, dar aveam sentimentul ca e alaturi de mine, cand stateam si ma uitam in gol, sau cand trebuia sa ies cu prietena lui si ma simteam... aiurea. Asta mi-a luat ceva timp, pentru ca asa sunt eu, ma atasez usor si ma dez-atasez extrem de greu. Si, cred ca 75-80%, chiar am reusit. vara asta mi-a facut bine, poate chiar mai bine decat toate celelalte precedente, desi nu a fost atat de plina de activitati sau lume noua, desi a fost si astea. Am realizat ca pot sa ma schimb, chiar daca imi ia o vesnicie, ca pot sa fiu uneori o persoana placuta, si ca unora chiar le face placere sa stea cu mine. Cred ca am sanse sa redevin macar un pic asemanatoare cu persoana care eram in clasa a 8-9a, desi oameni care m-au cunoscut atunci si acum[sarind 4 ani], imi zic ca sunt la fel. Mi-am dat seama ca viata mea nu se termina[sper] cu el, dupa cum nici nu a inceput pe bune. Si chiar daca inca ma uit la el si singurul lucru care-mi trece prin minte e 'He's the one I want.', o sa trec si peste asta. Am nevoie de timp, de vreme buna, de prieteni si de muzica. Si bineinteles, de mine.
Well, there you have it. One big fat confession like no other. Ovidiu, acum stii si ce ma bantuie, in cazul in care mai citesti chestia asta care ar vrea sa fie blogul meu.
Cheers. Am intarziat si ieri la teatru si azi la copii, si am ars si o oala de mancare ca sa scriu chestia asta, dar nu-mi pare rau. Prea mult.
Parov stelar ft. lilja bloom - Shine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu